Înapoi la listă

JUSTIȚIE ȘI DIZABILITATE


Rezonez foarte tare cu sloganul ”Toți pentru justiție”, dar nu trebuie să uităm că la fel de important este să avem ”JUSTIȚIE PENTRU TOȚI”. 

În sensul acesta aș vrea să vă spun, pe scurt, cum stau lucrurile pe zona dizabilității când vine vorba de justiție și de ce e importantă o justiție puternică, și din această perspectivă. 

Când vorbim de persoane cu dizabilități ca grup vulnerabil, vorbim de nevoia de dreptate. Pentru că, istoric vorbind, dizabilitatea este însoțită de prejudecată și stigmă, care duc la discriminare. De aici și până la abuz mai este un sigur pas iar pentru aceasta trebuie să garantăm că toți cei care lucrează în domeniul facilitării și asigurării accesului la justiție persoanelor cu dizabilități au cunoștințele și instrumentele necesare. 

Facultăţile de drept, academiile de poliție, institutul de formare a magistraților, școala naţională de grefieri, institutul naţional pentru formarea avocaților, instanțele de judecată și parchetele - trebuie să introducă cursuri şi programe de formare continuă în acest domeniu, să asigure instrumentele necesare și să publice rapoarte periodice şi în format accesibil privind accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilități din România. 

Accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilităţi 

Sunt aproximativ 30.000 de minori, tineri și adulți instituționalizați în centre de plasament, de tip rezidențial, spitale de psihiatrie sau unități medico-sociale. 

Dacă i-am întreba, cei mai multi dintre aceștia nu și-ar dori sa trăiască o viata “închiși” pentru ca au o dizabilitate psiho-socială sau intelectuală. Sau pentru ca nu au o locuință protejată sau socială, un venit, un asistent personal, un centru de sănătate mintală în comunitate, un logoped sau un psihoterapeut care sa vină și să lucreze cu ea/el în satul/orașul în care locuiește împreună cu părinții sau cu asistentul maternal. Tuturor acestora ar trebui să li se aplice prevederile referitoare la internările nevoluntare şi instanţele să verifice dacă privarea de libertate este de o manieră abuzivă. În fapt acest lucru nu este verificat şi garanţiile minime nu sunt oferite. 

Aproximativ 1000 de oameni cu dizabilități părăsesc anual centrele din subordinea direcțiilor de asistență socială și protecție a copilului, doar pe căi ”naturale”, adică prin deces. Despre numărul celor care mor în spitalele de psihiatrie sau în unitățile de asistență medico-socială nu vă putem spune pentru ca nu există date publice la nivelul ministerului sănătății sau a direcțiilor de sănătate publică. Din cauză ca au survenit în spații privative de libertate, în instituții de tip “închis” din care oamenii nu pot ieși atunci când doresc și nici nu pot fi vizitați de alte persoane în afara angajaților sau a delegațiilor oficiale, ar trebui să avem, anual, cel puțin 1200 de investigații pentru decese survenite din cauze suspecte. 

În ultimii șase ani, contrar prevederilor legale, știm că au decedat aproximativ 7.000 de oameni în centrele de tip rezidențial și au fost cercetate mai puțin de 200 dintre acestea

De ce? 

Pentru că atunci când trebuie să se facă dreptate unei persoane cu dizabilități psiho-sociale sau intelectuale, aflată în grija statului de la naștere sau după ce i-au murit părintii, există mai puțin (spre deloc) interes pentru respectarea legii și pentru asigurarea accesului la justiție acestor oameni. Cine ar putea sa se plângă în numele lor? Șeful de centru, angajații, directorul direcției de asistență socială și protecție a copilului sau președintele consiliului județean? Foarte puțini cunosc și conștientizează importanța acestor prevederi și foarte puțini au interes să le aplice. Și atunci, procurorii și judecatorii ar trebui chemați să vegheze la respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. 

Ce se întâmplă cu abuzurile raportate asupra persoanelor cu dizabilități? 

Convenția pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități ratificata de România prin Legea nr. 221/2010 în articolul 12 recunoaște persoanelor cu dizabilități, oriunde s-ar afla, capacitatea lor juridică și a faptului că se bucură de asistenţă juridică în condiţii de egalitate cu ceilalţi, în toate domeniile vieții. 

Cu toate acestea, Guvernul nu a modificat prevederea din Codul Civil care obligă la punerea sub interdicție a persoanelor care, din cauza “debilității” sau a “alienației mintale” nu se pot îngriji. Așadar, nu doar că termenii folosiți jignesc și discriminează persoanele cu dizabilități, dar prevederea actuală îngrădește accesul la justiție al “interzișilor judecătorești”, dreptul la vot și la muncă şi vin în contradicţie cu obligaţiile asumate prin tratat. 

În urma vizitei în România din noiembrie 2018, Comisarul pentru Drepturile Omului a Consiliului Europei a observat cu regret că legislația românească permite în continuare privarea de capacitate juridica a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psiho-sociale, ceea ce în opinia doamnei Comisar, implică o pierdere a autonomiei și a drepturilor în aproape toate domeniile vieții lor. În ciuda acestor consecințe grave, legea nu prevede o revizuire periodică automată a deciziilor de incapacitate și, în practică, chiar și procedurile existente de a oferi unele garanții, cum ar fi obligația instanței de a audia persoana, nu sunt respectate în mod sistematic. 

O altă observație a Comisarului s-a referit la inconsecvența cu care sunt raportate decesele survenite în instituții. Comisarul înțelege că în prezent numai instituțiile și secțiile de psihiatrie sunt obligate să raporteze toate decesele autorităților de anchetă, în timp ce instituțiile de îngrijire socială sunt obligate să raporteze doar decesele suspecte. 

Cu toate acestea, începând din 2016, a fost introdusă obligația tuturor instituțiilor de a raporta Consiliului de Monitorizare toate decesele persoanelor din îngrijirea sau custodia acestora. În plus, Parchetul General de pe langă Înalta Curte de Casație și Justiție a introdus o nouă procedură care prevede o revizuire îmbunătățită a deciziilor de clasare a cazurilor care implică persoane cu dizabilități din instituții. Astfel, numărul cazurilor investigate a crescut de la 96 în 2016 la 149 în prima jumătate a anului 2017. 

Ce poate face un europarlamentar. Ce voi face eu?   

Accesul oricărei persoane la o justiție corectă, imparțială, indiferent de abilitățile sau dizabilitățile respectivei persoane, trebuie să preocupe orice parlamentar european. 

Voi urmări ca prevederile referitoare la recunoașterea egală în fața legii și accesul la justiție să se regăsească și în propunerea de Directivă privind drepturile persoanelor cu dizabilități si voi solicita Ministerului Justiției și Parlamentului României să urgenteze modificarea Codului Civil și elaborarea normei legale pentru înlocuirea deciziei substitutive (punerea sub interdicție din actuala forma a Codului Civil) cu suport și asistență în luarea deciziilor. 

Voi cere monitorizarea atentă și raportarea detaliată a internărilor nevoluntare mascate sub forma “contractelor semnate între beneficiar și direcția de asistență socială și protecție a copilului” , a deceselor survenite în instituțiile de asistență socială și medicală și voi cere investigarea situațiilor de privare arbitrară de libertate. Procurorilor trebuie să le reamintim sistematic că, în temeiul Codului de Procedură Civilă, au posibilitatea de a porni acțiunea civilă și în cazurile care privesc persoane puse sub interdicție sau minori și ca aceștia au posibilitatea de a exercita orice cale de atac, în măsura în care corespunde intereselor minorilor sau persoanelor puse sub interdicție. 

Mă aștept ca în aceste situații, cel puțin conflictele de interese evidente să devină obiectul investigațiilor procurorilor și pe cale de consecință, numărul persoanelor cu dizabilități puse abuziv sub interdicție să se diminueze. 

 ____________ 

Cunosc, din practica ultimilor 10 ani care m-au purtat în instanțele românești cu diverse cazuri de abuzuri asupra persoanelor, în special copii, cu dizabilități, care sunt principalele puncte nevralgice și am propus în toți acești ani mecanisme de înlăturare a acestor nedreptăți. 

O justiție independentă de interesele diverselor instituții sau persoane, este vitală pentru o societate democratică. Parlamentul European, prin reprezentanții săi aleși și prin pârghiile sale, are la rândul său datoria să preseze statele membre să corecteze și să sancționeze practicile care, iată, în cazul României, descriu deja un fenomen, nu doar cazuri izolate. Mi-am asumat, prin platforma cu care mă prezint în fața românilor în această campanie, să am un rol activ, inovativ și eficient în acest sens.